Cu Andreea am vorbit la orele de consiliere. Avea 16 ani. Ambii părinți erau medici. Am întrebat-o: „La ce facultate vrei să dai?” Ea a dat din cap și, nesigură pe ea, mi-a răspuns: „La medicină.” Observând răspunsul evaziv, am întrebat-o: „Îți place medicina?” Ea a spus: „Nu prea, dar așa mi-au spus părinții și cred că ar fi foarte dezamăgiți să fac altfel.”
A fost o discuție tristă—și cu ea, și cu părinții ei. Ei nu vedeau altceva pentru Andreea decât medicina—o meserie onorabilă, de altfel, dacă o faci cu plăcere.
Dar acum te întreb pe tine, părinte…
Cum ar fi ca al tău copil să stea 6 ani în Facultatea de Medicină, apoi să spună „Asta nu e pentru mine”?
Cum ar fi ca al tău copil să meargă la Academia de Poliție pentru că tu lucrezi în domeniu, iar după 5 ani de zile să nu mai vrea să audă nici de poliție, nici de tine?
Cum ar fi ca al tău copil să ajungă ce-ți dorești tu să ajungă (nu ce vrea și el), iar la 30 de ani să ducă o viață depresivă, fără chef și fără motive de fericire? Am văzut aceste situații.
Oare asta este ce-ți dorești pentru copilul tău? Eu cred că nu.
Copilul tău nu trebuie să-ți calce pe urme. El este o persoană diferită de tine, cu plăceri diferite, cu idei diferite și cu o viziune de viață diferită. Tu ți-ai făcut treaba pentru el când era mic. Atunci când își alege drumul în viață, este treaba lui.
Poate alege cariera pe care vrei tu să o urmeze sau poate alege ceva diferit. În ambele situații, rolul tău de părinte este să-l susții.
Nu-ți sabota relația cu el și fericirea lui doar ca să te lauzi cu performanțele lui.
Eu sunt Răzvan Cojocaru, trainer de dezvoltare personală pentru adolescenți, și te invit să intri pe site și să vezi toate programele noastre pentru adolescenți.
.png)