Am observat un lucru care mă pune pe gânduri.

Eu sunt Răzvan Cojocaru și lucrez lunar cu sute de adolescenți între 12 și 17 ani.

Când apare un moment mort, 5 minute fără activitate, unii copii stau, se uită pe geam, mai glumesc cu colegii.

Alții intră instant pe telefon. Instant. Parcă nu suportă liniștea.

Și mă întreb: Noi, ca adulți, le mai permitem copiilor să se plictisească?

Pentru că din plictiseală apare creativitatea. Din liniște apar ideile. Din spațiul gol apare gândirea.

Dacă fiecare minut este umplut cu stimulare, unde mai rămâne loc pentru imaginație?

Întrebare sinceră: Când copilul spune „Mă plictisesc”, îi dai ceva de făcut sau îl lași să descopere singur?

Chiar sunt curios cum vedeți voi lucrurile.