Din seria ÎNTREBĂRI DE LA PĂRINȚI

Doamna Mariana are un băiat de 12 ani, Andi. Andi învață bine la școală. Totuși, mama lui m-a întrebat: „Cum fac să abordez discuția despre teme fără să pun presiune pe el? De exemplu, la matematică primește și exerciții suplimentare, pe care nu le face niciodată. Vrea să fie bun, dar nu își dă toată silința.”

Uite ce i-am răspuns:

În primul rând, trebuie să ne uităm la modul în care funcționează creierul unui adolescent. Pentru că acesta nu este încă complet dezvoltat (în special cortexul prefrontal, care este responsabil de multe funcții, inclusiv de autoreglare), va fi atras în mod natural de activitățile mai ușoare, cele care oferă satisfacție imediată. Tocmai de aceea, puțini elevi vor face exerciții suplimentare din proprie inițiativă.

Adolescenții sunt ca o mașină care nu are pe nimeni la volan. Noi, adulții, în special părinții, suntem cei care trebuie să ținem volanul pentru ca mașina să rămână pe șosea.

Pe de altă parte, trebuie să ținem volanul dezvoltând, în același timp, autonomia copilului. Cea mai puternică motivație apare atunci când copilul face un lucru pentru că își dorește el, nu pentru că îl obligă altcineva.

Cum aș comunica eu cu Andi:

1. Aș evita complet formulări de genul:

- „Dacă vrei note mari, trebuie să faci și exercițiile opționale.”

- „Ți-am spus eu că trebuie să lucrezi mai mult.”

- „Nu poți avea rezultate fără muncă.”

Sunt afirmații adevărate, dar creierul lui le percepe ca pe o critică. În schimb, aș transforma discuția într-un exercițiu de reflecție.

2. Ce aș spune:

„Andi, am observat ceva interesant. Tu îți dorești note mari și îmi place asta. În același timp, observ că aproape niciodată nu faci exercițiile opționale. Nu este o critică, ci o observație. Tu ce crezi? Există vreo legătură între cele două?”.

Apoi aș tăcea. Dacă spune: „Nu știu”, continuați cu întrebări: „Câte exerciții crezi că ar fi realist să faci în plus într-o săptămână, fără să simți că te sufoci?”. Important este cuvântul realist.

3. Un alt aspect foarte important: nu transformați exercițiile opționale într-o obligație nouă.

Paradoxal, dacă spuneți: „De acum înainte faci obligatoriu și cele două exerciții opționale”, acestea își pierd exact rolul educativ.

Scopul exercițiilor opționale este să-l învețe autoreglarea, adică abilitatea de a spune singur: „Am nevoie de încă puțin antrenament.”.

4. Aș încerca următorul sistem: regula celor 15 minute.

„Andi, nu te rog să faci toate exercițiile opționale. Te provoc doar ca, de două ori pe săptămână, să investești încă 15 minute în ceva ce consideri tu că te ajută.”.

El va trebui să aleagă ce anume face. În felul acesta, veți muta controlul și decizia la el.

În această perioadă a vieții lui, scopul nu este neapărat să aibă note mari, ci să nu asocieze performanța cu stresul, presiunea și anxietatea și să învețe să se guverneze singur.

Tu ce părere ai? Ar trebui Andi să fie forțat să facă exerciții suplimentare sau nu?