Am observat ceva de-a lungul anilor în care am lucrat cu copii.

În dimineața examenului, ei nu pleacă de acasă doar cu ghiozdanul și cu tot ce au învățat. Ei pleacă și cu starea părintelui.

Dacă acasă este liniște, iau cu ei puțin din acea liniște. Dacă simt teamă, grabă sau tensiune, le iau și pe acestea cu ei.

Copiii sunt mult mai atenți la ceea ce simțim decât la ceea ce le spunem.

De multe ori, în casa unui copil care urmează să susțină un examen, sunt două persoane emoționate: copilul și părintele. Doar că emoțiile lor arată diferit.

Copilul poate simți frică să nu uite ce a învățat, teamă să nu îi dezamăgească pe ceilalți, nesiguranță și presiune. Iar părintele simte îngrijorare, neputință și dorința sinceră de a face ceva care să ajute.

Și tocmai din această dorință apare o capcană. Începem să punem multe întrebări:

- „Ai repetat tot?”

- „Ești sigur?”

- „Ai luat tot ce îți trebuie?”

- „Mai vrei să te verific o dată?”

Le punem din iubire, DAR, uneori, în dimineața examenului, copilul nu mai are nevoie de încă o verificare, ci are nevoie să simtă LINIȘTE.

Are nevoie să audă: „Ai muncit mult. Ai făcut tot ce ai putut. Am încredere în tine.”

Și poate, mai important decât orice, are nevoie să știe că sprijinul și iubirea noastră nu depind de rezultat.

Pentru că, poate peste ani, probabil nu își va aminti subiectele de la examen, dar își va aminti cum s-a simțit în dimineața aceea.

Și acum am o întrebare pentru tine ca părinte: Cum erau pentru voi diminețile examenelor când erați copii? Vă simțeați susținuți, presați sau singuri?